Interviu cu doamna Liana Iancu, prim-balerină, maestru de balet, profesor și coregraf

Prin vasta dumneavoastră experiență ca pedagog, ce credeți că ar fi de menționat referitor la prezența baletului în viata unui copil/tânăr în formare?

“Îmi place foarte mult această întrebare! Toate mi-au plăcut până acum, însă aceasta ocupă un loc special în sufletul meu în sensul că mă bucură faptul că în România au apărut școlile acestea de balet, foarte multe la număr, și prețuiesc absolut fiecare moment pe care o școală de balet, fără pretenții, ma rog grădiniță de balet să-i spună, îl face pentru suflețelul și pentru armonia fiecărui copil.

Încurajez toate mamele să își dea copiii, și fete și băieți să studieze un pic în aceste școli baletul. În felul acesta trupul este armonizat copilul începe să înțeleagă ce este muzica și de ce este făcută muzică de balet. Cum să vibreze, e vorba și de ritmică și de melos.      

 În felul acesta cresc mari într-un mod frumos, artistic. Spre exemplu merg la un spectacol de balet, de teatru și evident altfel vor înțeleg mișcarea, simbolistica acelor momente, apoi o parte dintre ei sigur că vor merge la liceele vocaționale.

Ei, aici este un capitol foarte interesant și de luat în seamă, după părerea mea. Ce observ eu acuma este atitudinea diferită a conducerilor acestor școli care fac mult mai puține acțiuni de atragere a copiilor față de ce se întâmpla în trecut. Asadar, numărul copiilor care merg spre aceste instituții de specialitate este unul extrem de limitat iar pentru această vocație este necesar un număr mare de doritori.

Această meserie cere date fizice, muzicalitate, inteligență și așa mai departe…     

Oricât de bun profesor ai fi este foarte greu să faci dintr-un copil care nu este dotat pentru această meserie un balerin desăvârșit care să meargă la nivelul care se impune pentru a menține un anumit standard, este aproape imposibil!

Am participat la spectacole, la diverse evenimente de specialitate organizate, însă în lipsa unor elemente definite pentru această vocație care să-ți ducă mai departe gândul și strădania este foarte dificil. Eu aș recomanda cu căldură să se facă aceste acțiuni, eu știu, poate de PR să le spun, care să aducă mai mulți copii dornici și dedicați acestei meserii în cadrul școlilor care oferă o astfel de pregătire.

Îmi aduc aminte, eu când am dat examenul, și nu doar eu, generații multe după noi eram în curtea școlii câte 100-120 de copii prezenți pentru a fi selectați din diverse centre.

Asta pe deoparte, însă dacă ne referim la programă, și acolo importanța închiderii cercului materiilor de studiu necesar pentru pregătirea unui balerin complet este crucială. Pian, ritmică, dans istoric, dans de caracter, dans contemporan. Firește toate acestea pe lângă materia de bază, dansul clasic care se studiază încă din anul întâi și până în anul terminal.

Odată cu aceasta întrebare aș vrea să mă refer și la Liceul de Artă din Timișoara care este atât de vitregit din punct de vedere al spațiilor de lucru. Este inadmisibil faptul că au trecut 30 de ani de când soțul meu împreună cu maestrul Gheorghe au creat această școală.

Mă îndoiesc că nu se poate obține un spațiu de balet într-un oraș așa cum este Timișoara. Dotările sunt minimale, câteva oglinzi, o bară de balet și un covor dedicat pentru balet. În acest fel copiii ar avea unde studia.

Copiii din ziua de astăzi spre deosebire noi au posibilitatea de a merge oriunde în lume și ar fi mare păcat să nu ne putem păstra aceste elementele de referință în țară, acești copii speciali, măcar cât să își facă așa numita ucenicie, într-un teatru sau operă locală, a orașului unde au absolvit.

În acest sens, trambulina dintre scoala si locul de munca este un factor definitoriu pentru parcursul ulterior al acestora. Drept urmare, nu știu să vă spun dacă țara noastră are astăzi posibilitatea de a oferi tinerilor absolvenți șansa unui post în cadrul unei instituții de cultură din proximitate.”

Care au fost cele mai dificile 3 momente ale carierei dumneavoastră profesionale?

În viața fiecărui copil și a artistului de mai târziu intervin momente grele, în cariera asta, și-mi aduc aminte că eram aproape de absolvirea liceului, urma anul terminal și desigur pregătirea spectacolului de diplomă și am suferit un accident la genunchi, a fost ceva îngrozitor pentru că trecea timpul și eu nu-mi reveneam, mă durea sufletul să văd cum colegii mei lucrau de zor și eu eram pur și simplu șchioapă.

Marele mentor al nostru, Octavian Stroia, directorul liceului, un om dedicat trup și suflet acestei școli și copiilor, văzând că eu nu-mi revin m-a luat de mânuță, eu eram copil care trăiam în internat și m-am dus la cel mai mare ortoped și l-a rugat pe profesorul respective: “Domnule profesor, te rog să o faci bine pe fetița aceasta!”.

Vreau să vă spun că în perioada ceaușistă era greu cu medicamentele de nouă generație. Atunci prin relații foarte mari am primit trei injecții care proveneau de la naționala de fotbal a României. Profesorul Moraru m-a pus pe picioare. Acela fost primul moment în care eu am înțeles că pot să pierd totul dintr-o simplă accidentare.

Foarte amuzant este faptul că acea accidentare a fost cauzată de un partener mai puțin instruit care ulterior a făcut o carieră fulminantă ca și coregraf în lotul de gimnastică întâi al României. Am rămas amici totuși!

Din fericire, nu mă pot plânge de prea multe momente care să aducă impedimente serioase în cariera mea artistică, însă accidentări au fost destule.

Un alt moment pe care mi-l aduc aminte foarte clar a fost cel în care în urma unei sărituri am picat și am rămas acolo fără a ma mai putea mișca. 

Salvarea mi-am găsit-o în domnul doctor Ometa care a venit și cu trei acușoare a reușit să mă pună pe picioare în ciuda îndoielilor pe care le aveam la momentul respectiv vizavi de aceste tehnici.

Ziua următoare, era duminică dimineața, la 10:00 în fața ușii a venit tot domnul doctor zâmbitor și ghiduș, așa cum este dânsul, zicând că știe că nu doresc să fie aici pentru că știa de îndoielile mele referitoare la metodele dansului, însă eficiența de care au dat dovadă pornind din acel moment și până la finalul carierei mele ca și balerină m-au convins în totalitate.

Am mers pe mâna dansului din acel moment la fiecare astfel de accidentare.

Alt moment de același tip, greu, a fost cauzat de congestie pulmonară care cu greu mă lăsa să respir, ce să mai vorbim de susținerea unui act artistic care necesită o condiție fizică impecabilă, dar cu sprijinul fratelui meu care este medic, printr-un tratament foarte bun m-a ajutat enorm, si cu o ambiție uriașă de care vreau să cred că am dat mereu dovadă, am reușit să trec peste acea suferință și se duc la bun sfârșit rolul pe care mi-l asumasem.

Acestea ar fi 3 momemente neplăcute din cariera mea profesională pe care mi le amintesc în momentul de față.”