De câţiva ani, se repetă obsesiv tema digitalizării în instituţiile de stat. Fiecare ministraş care trece pe la ministerul de resort (pe vremuri se numea al Comunicaţiilor) anunţă cum digitalizarea va deveni realitate chiar de mâine.

Fostul ministru Burduja, acum reprofilat pe la Economie, a bătut câmpii cu graţie pe subiect, de aveam cu toţii impresia că suntem într-un film SF şi că semnătura electronică va ajunge inclusiv la bieţii români care au toaleta încă în curte.

Actualul ministru face fix la fel, anunţă tot felul de măsuri care vor aduce cetăţeanul la un click distanţă, ceea ce reprezintă o mare minciună. De ce spunem asta? Pentru că legislaţia fiscală a României şi nu numai conţine pasaje existente în legile din anii ’70 .

Toate activităţile care vizează angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plăţile din bani publici interzic semnătura electronică! Totul se face cu pixul. Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care în plină isterie pandemică, angajaţii din compartimentele economice din toată structura de stat nu au putut să lucreze în sistemul telemuncă: pentru că legislaţia nu era adaptată semnăturii electronice. A fost posibilă semnătura electronică doar o lună, cât timp a fost instituită starea de urgenţă. Dar nu e singurul exemplu…dacă vorbim despre legislaţia privind gestiunile publice aceasta este elaborată în anii ’60 şi produce efecte chiar şi astăzi.

În condiţiile date, de ce guvernanţii vând gogoşi digitale cetăţenilor? Un posibil răspuns îl putem găsi doar dacă am putea verifica sumele cheltuite pe consultanţă în vederea marii digitalizări a României.

În rest, sute de comune mai izolate din ţară rămân temporar fără conexiune la internet ca urmare a serviciilor tot mai proaste oferite de unii operatori de comunicaţii mobile. Cam acesta este tabloul real al digitalizării despre care ne ţin teorii tot felul de comis-voiajori din politică…

Preluare foto: stirileprotv.ro